Concepte esenţiale în POLITICĂ
Democraţia ca proces se relevă prin succesiunea alegerilor, dar şi prin multe evenimente, activităţi sau relaţii petrecute în intervalul dintre alegeri. Funcţionarea unui regim democratic nu depinde doar de instituţiile prin care se realizează diviziunea muncii între executiv şi legislativ, ci şi de un număr de reguli formale, precum şi de proceduri informale prin care actorii politici influenţează funcţionarea regimului (Pârvulescu, Cristian R., “Eşecul tranziţiei?”, în Sfera Politicii nr. 65/1998, p. 6). Într-un sistem democratic, spaţiul politic este unul conflictual, conflictul fiind indus în mod necesar de existenţa pluralităţii ca principiu ontologic al democraţiei (Ibram, Maria-Niara, Ionescu, Alexandra, Stănescu, Alina, “Două campanii prezidenţiale”, în Sfera Politicii nr. 44/1996, p. 34).
În aceste condiţii, politica trebuie să ofere perspective, să permită alegerea între soluţii concurente, iar partidele politice au relevanţă pentru problema participării la vot ca urmare a încrederii pe care o inspiră. Exprimând dinamica raportului putere-opoziţie, punând problema acceptării sau contestării deţinătorilor puterii, participarea politică devine un vector al schimbării paşnice a guvernării.
Alternanţa la putere presupune existenţa câtorva condiţii favorizante precum pluralismul politic, alegerile libere regulate, guvernarea majorităţii cu respectul opoziţiei. Alternanţa este un tip ideal. Considerată drept un criteriu de măsurare a democraţiei, ea îşi dovedeşte relativitatea. Pentru ca regula alternanţei să funcţioneze, trebuie garantată posibilitatea revenirii ulterioare la putere a formaţiunii politice care părăseşte guvernarea. Alternanţa se bazează pe un consens minimal între forţele politice aflate în competiţie faţă de politica externă, politica de apărare şi instituţiile publice (Pârvulescu, Cristian R., ”Criterii ale democraţiei”, în Sfera Politicii nr. 41/1996, pp. 14-17). În respectul regimului în vigoare, alternanţa operează o schimbare de rol între forţele politice situate în opoziţie şi celelalte forţe politice care renunţă provizoriu la putere pentru a intra în opoziţie, asigurând în acelaşi timp un “bilet de întoarcere” pentru următoarele alegeri (Quermonne, Jean-Louis, L’alternance au pouvoir, Presses Universitaires de France, Paris,1988, p.16).
Încrederea este o condiţie necesară democraţiei întrucât poporul nu conduce în mod direct, ci trebuie să-şi încredinţeze destinul instituţiilor reprezentative care poartă răspunderea pentru însumarea intereselor şi preferinţelor a milioane de indivizi. În Romania, neîncrederea este o moştenire difuză a comunismului şi a lungii tranziţii de după căderea acestuia. Partidul comunist insista pe faptul că este unicul cunoscător al modului în care societatea trebuie condusă şi că nu mai era necesar ca indivizii să-şi exprime punctul lor de vedere prin intermediul alegerilor libere sau al instituţiilor organizate independent de statul partid. Suprimarea sistematică a instituţiilor independente (sindicate, uniuni ale scriitorilor, femeilor, copiilor, studenţilor, diferitelor profesiuni) pentru o perioadă de aproape o jumătate de secol a îngreunat consolidarea instituţiilor noi. Aceasta a fost un serios obstacol pentru acceptarea de către populaţie a instituţiilor reprezentative, inclusiv a partidelor politice şi implicit a opoziţiei. Încrederea în instituţii nu poate fi impusă prin decret. Instituţiile demne de încredere sunt rodul unei perioade îndelungate de cooperare şi adaptare (Rose, Richard, “Postcomunism şi problema încrederii”, traducere de Mihaela Matei în Polis vol. 3, nr. 3-4/1996, pp. 66-77). În democraţie, opoziţia este un organ al suveranităţii populare la fel de important ca şi guvernarea. A suprima opoziţia înseamnă o suprimare a suveranităţii poporului.
(Urmează partea a II-a)
* Rubrică de educaţie civică şi politică promovată de Raluca Surdu, deputat al Colegiului Uninominal 5 Călăraşi