Concepte esenţiale în POLITICĂ* Despre OPOZIŢIA POLITICĂ (III)

Într-un sis­tem demo­c­ra­t­ic opoz­iţia este con­sid­er­ată un fenomen benef­ic şi nece­sar întrucât per­mite con­fruntarea de idei, “dez­ba­ter­ile” în ved­erea găsiri soluţi­ilor celor mai bune pen­tru prob­lemele cu care se con­frun­tă soci­etatea. Drep­turile şi înda­torir­ile opoz­iţiei sunt diferite de la un regim la altul. În unele state (Anglia, SUA, Ger­ma­nia), funcţia de opoz­iţie este for­mal­iza­tă. Aceas­ta duce la recunoaşterea unui statut politic pen­tru lid­erul opoz­iţiei, a drep­tu­lui său de a da replică la dez­ba­ter­ile pub­lice ale par­la­men­tu­lui ca şi a drep­tu­lui de a fi con­sul­tat în anu­mite prob­leme de pro­ce­dură privind cer­e­moni­ile de stat, declar­aţi­ile de război etc. (Tamas, Sergiu, Dic­tio­nar politic. Insti­tu­ti­ile democ­ra­tiei si cul­tura civi­ca, Edi­tu­ra Acad­e­miei Romane, Bucuresti, 1993, pp. 195–196).

Put­erea şi opoz­iţia formează un cuplu, influ­enţând exercitarea guvernării sub aspec­tul definirii politicii guver­na­men­tale, guver­nul luând măcar parţial în seamă cererile opoz­iţiei, dacă nu pen­tru a le rezol­va efec­tiv, măcar pen­tru a le neu­tral­iza, urmărind să includă în pro­gra­mul său idei ale oame­nilor care risca alt­fel să seducă pe unii din­tre spri­jin­i­torii săi. În plan mai larg, această oper­aţi­une tac­tică per­mite guver­nu­lui să pună pro­gra­mul său de acţi­une în con­cor­danţă cu sec­toare cât mai lar­gi ale opiniei pub­lice.

Opoz­iţia porneşte iniţia­ti­va puner­ii guver­nu­lui sub con­trol par­la­men­tar. Îndeose­bi dep­utaţii opoz­iţiei cer miniştrilor expli­caţii, fac inter­pelări, intro­duc moţi­u­ni de cen­zură. Pun în miş­care pro­ce­durile care ţin de esenţa mecan­is­mu­lui par­la­men­tar: asumarea respon­s­abil­ităţii guver­nu­lui în faţa par­la­men­tu­lui. Opoz­iţia este efi­cien­tă în aces­te demer­suri numai dacă există riscul real pen­tru put­ere de a pierde spri­jin­ul majorităţii, ceea ce ar fi posi­bil dacă opoz­iţia nu ar fi dog­mat­ică şi rigidă, ci capa­bi­la să acţioneze ca un nucleu al unei noi majorităţi şi ca spri­jin al unui nou guvern.

Opoziţia care are caracter ideologic strict, ce pune în cauză concomitent regimul şi bazele sociale, riscă să ameninţe şi să altereze bazele clasice ale parlamentarismului, întrucât puterea nu va mai lua în seamă obiectivele programatice ale acesteia, ci va căuta să nu cedeze nimic. Astfel, puterea nu se va mai defini prin program, ci împotriva unui adversar comun. Deci şi exercitarea controlului asupra guvernului va fi afectată. Guvernul poate teoretic sa fie confruntat cu o opoziţie sistematică a adversarilor regimului şi cu o opoziţie parlamentară a partidelor care doresc doar o schimbare de orientare politică. De obicei, tocmai diferenţele de fond dintre forţele opoziţiei asigură stabilitatea guvernului, deoarece opoziţia parlamentară va evita să pună în cauză responsabilitatea guvernului pentru a nu face jocul opoziţiei ideologice. În aceste condiţii, opoziţia constructivă şi regimul parlamentar suferă, întrucât controlul asupra guvernului îşi pierde importanţa din cauza renunţării la unele mijloace de acţiune parlamentară asupra guvernului, tocmai pentru a nu favoriza poziţiile opoziţiei radicale (Cioabă, Aristide, Democraţia. Putere şi contra-Putere, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, pp. 138–140).

Printr-un paradox conform cu spiritul parlamentarismului, opoziţia care divizează reprezentanţii în sânul adunării este, pe plan naţional, un factor de apropiere. Ea interzice echipelor care se află la Putere îngustimea de vederi pe care o presupune supunerea prea docilă faţă de imperativele partizane. Ea incită guvernul să iasă din partidul său şi‑l constrânge să privească mai departe pentru a dura mai mult (Burdeau, Georges, Trate de science politique, thome VIII, 1974, p. 161).

Prezenţa sau absenţa opoz­iţiei politice insti­tuţion­al­izate este cri­teri­ul de clasi­fi­care a soci­etăţilor în lib­erale sau dic­ta­to­ri­ale, demo­c­ra­t­ice sau autoritare, con­sti­tuţionale sau mono­litice (Iones­cu, Ghiţă, de Madaria­ga, Isabel, Opoz­iţia. Prezen­tul şi tre­cu­tul unei insti­tuţii politice, Human­i­tas, Bucureşti, 1992). În unele ţări (Marea Bri­tanie, Irlan­da de Nord) există insti­tuţion­al­izat obi­ceiul de a plăti un salariu lid­eru­lui opoz­iţiei, de a alo­ca din buge­tul pub­lic o sumă de bani pen­tru a menţine viu spir­i­t­ul opoz­iţiei. Put­erea şi rel­e­vanţa opoz­iţiei într‑o ţară sunt cele mai bune cri­terii de son­dare a solid­ităţii unei democraţii. Insti­tuirea opoz­iţiei sem­nalează fap­tul că formei celei mai avansate a con­flic­tu­lui politic i se con­feră nu numai legit­im­i­tate, dar că acel con­flict este mutat în zona con­sen­su­lui, a pro­ce­durilor, a normelor şi insti­tuţi­ilor cere definesc democraţia.

(Urmează partea a IV‑a)

* Rubrică de edu­caţie civică şi politică pro­mo­vată de Ralu­ca Sur­du, dep­u­tat al Colegiu­lui Uni­nom­i­nal 5 Călăraşi

Anna-Maria Gonciu