În vremuri tulburi, invitaţie la cumpătare

“Une­ori, nu putem privi afară pe fer­eas­tră din cauza a ceea ce avem pe geam… Une­ori, lentilele pe care le purtăm deformează real­i­tatea, în loc să ne ajute să o vedem mai bine…”

În lumi­na clar-obscură a evoluţi­ilor recente de la graniţele Uni­u­nii Europene, dep­u­tat­ul Ralu­ca Sur­du invită la reflecţie pe toţi cetăţenii şi mai ales pe politi­cienii care se doresc a fi şi oameni de stat.

“Pen­tru politi­cian, este ten­tant să speculeze orice val de emoţie gen­er­ată în soci­etate. Urmă­torul pas, uşor de făcut mai mult sau mai puţin conş­tient, este de a aluneca spre poz­iţii extreme, fie ca cea de bla­mare a reacţiei unor state şi insti­tuţii, şi ast­fel de susţinere înfo­cată şi necondiţion­ată a cauzei refu­giaţilor din Ori­en­tul Mijlociu, fie ca cele xeno­fobe coafate în exprimări naţion­al­iste cel puţin nein­spi­rate.

Pen­tru omul de stat, care, în poz­iţii de decizie este de cele mai multe ori şi politi­cian, deci nu doar un tehno­crat, un sim­plu funcţionar, aşa cum ar con­sid­era mulţi, provo­carea este dată de chemarea la care a răspuns, cea de a cumpăni şi hotărî cu lucid­i­tate, cu per­spec­tivă şi răspun­dere.

În gen­er­al, românul are o men­tal­i­tate aflată sub influ­enţa real­ităţilor trăite, dar mai ales a per­cepţi­ilor asupra tre­cu­tu­lui, “edu­cate cu interes” în direcţii speci­fice. Românul se simte cetăţean al unei cetăţi până mai ieri ase­di­ate şi face un titlu de glo­rie naţion­ală din lup­ta înain­taşilor, chiar dacă isto­ri­ografia recen­tă mai dimin­uează din acest avânt patri­o­tard. Adică mai uşor cu spaţi­ul carpa­to-danu­biano-pon­tic – pavăză pen­tru Europa. Au fost aspecte în isto­ria aces­tui spaţiu care au putut ali­men­ta o ast­fel de inter­pretare a faptelor înain­taşilor, dar la mijloc este vor­ba mai degrabă de pro­pa­gandă deşănţată şi de îndoc­trinarea feroce dintr‑o vreme nu demult apusă. Să nu mai punem în câr­ca înain­taşilor lucruri de care ei înşişi nu erau conş­tienţi, este, dacă vreţi, o primă lecţie pe care românul prezen­tu­lui ar tre­bui să şi‑o însuşească: să privească cu lucid­i­tate în tre­cut, pen­tru a‑şi înţelege prezen­tul şi a‑şi întrevedea viitorul.

După ’89, românul a fost sursă de imi­graţie pen­tru Europa, cu episoade nefaste şi nu foarte înde­păr­tate în care a fost ară­tat cu dege­tul, subiect al dis­preţu­lui şi diferitelor forme de expri­mare a xeno­fo­biei de care nici statele Uni­u­nii Europene nu sunt scu­tite. Aces­tea i‑au ofer­it prile­juri de iritare şi vic­timizare, însă românul a con­tin­u­at să caute şi chiar să găsească de lucru într-un spaţiu al păcii, al lib­ertăţii de miş­care şi al pros­per­ităţii.

În relaţie cu Uni­unea Euro­peană la care nu demult am ader­at şi în care inte­grarea con­tin­uă şi va con­tin­ua ceva timp de acum înco­lo, lucrurile s‑au reglat par­că de la sine: Româ­nia a devenit piaţă de des­facere pen­tru pro­duse­le şi ser­vici­ile ves­tice, sursă de materii prime, sursă de mână de lucru ieft­ină şi bine cal­i­fi­cată. Iar românul a găsit locuri de muncă pe pieţele din vest şi fon­duri europene i‑au fost trans­fer­ate acasă pen­tru racor­darea la util­ităţi de un niv­el supe­ri­or şi pen­tru crearea con­tex­tu­lui în care să îşi poată depăşi condiţia.

Con­cluzia inter­me­di­ară: românu­lui îi este bine cu Uni­unea Euro­peană, iar aces­teia îi fac bine cal­ităţile românu­lui.

Revenind la con­tex­tul dis­cuţiei noas­tre, oricât de intri­g­ant ar părea, putem afir­ma că românul are ceva în comun cu refu­giat­ul din Ori­en­tul Mijlociu: caută mai binele, caută o for­mă de bunăstarea. Însă bunăstarea pen­tru român vine prin obţinerea unui loc de muncă, sau a unuia mai bine plătit decât acasă, pe când pen­tru siri­an, irakian, kurd sau alţii aseme­nea, ceea ce este vital acum este pacea, sig­u­ranţa per­son­ală pen­tru el şi pen­tru famil­ia sa. Iar Uni­unea Euro­peană reprez­in­tă promi­si­unea pen­tru aces­tea, şi, iată, rel­a­tiv uşor de abor­dat, după cum a putut obser­va prin pro­pria odis­ee şi prin suc­ce­sul celor care deja se află pe ter­i­to­ri­ul aces­tui spaţiu. Şi ast­fel, pen­tru unul se înfiripă sper­anţa, iar pen­tru altul, îngri­jo­rarea.

Din păcate, ceea ce îi desparte pe cei doi este scara de val­ori la care se raportează. Iar aici se deschide o pră­pastie nu doar la niv­el indi­vid­ual, ci, mai grav, la niv­el de mase şi colec­tiv­ităţi. Mulţi fac­tori con­cură la aceas­ta: reli­gia, tradiţia, isto­ria, geografia, con­struc­tul social actu­al. De aceea, provo­carea, atât pen­tru român, pen­tru cetăţean­ul Uni­u­nii Europene, pre­cum şi pen­tru refu­giat­ul din Ori­en­tul Mijlociu, este dată de exercitarea capac­ităţii de înţelegere — înţelegerea con­tex­tu­lui, a spaţi­u­lui în care trăieşte şi a celui în care doreşte să ajungă pen­tru a trăi, a pro­pri­u­lui rol şi al celor din jur. Va reuşi românul să înţe­leagă trage­dia celui de lângă el? Va reuşi imi­grat­ul să înţe­leagă efor­tul celor către care se îndreap­tă, din­co­lo de pro­pri­ul efort? Pen­tru că un spaţiu, un ter­i­to­riu, nu este definit doar de ceea ce oferă din punct de vedere geograf­ic, ci mai ales de cum este val­orizat din punct de vedere uman. Ceea ce înseam­nă un niv­el supe­ri­or dat de un com­plex cre­at din cred­inţe, obiec­tive, mod de viaţă, fel de a acţiona.

Aces­tea fiind spuse, poate mai mult decât în prag­ul aderării la Uni­unea Euro­peană, avem nevoie de reflecţie pro­fundă. Ce ne dorim să dev­ină Româ­nia? Care este obiec­tivul nos­tru de ţară? Ce ne dorim să dev­ină Uni­unea Euro­peană? Care este obiec­tivul aces­tei con­strucţii şi la care sun­tem dis­puşi să punem umărul? Care ne sunt val­o­rile? De unde ne vine ener­gia şi către ce este cel mai bine să o canal­izăm? Unde ne aflăm acum? Iar pen­tru aceas­ta, din­co­lo de emoţii şi sen­ti­mente, avem nevoie să înţelegem numerele şi sta­tis­ti­cile, oricât de seci sau dure ar fi aces­tea. Avem nevoie să vedem tren­duri şi posi­bile evoluţii viitoare. Apoi, este impor­tant de ales cum dorim să măsurăm bunăstarea pe care cu toţii o căutăm: în ter­meni de pro­dus intern brut, de put­ere de cumpărare, de buget famil­ial sau indi­vid­ual, de per­cepţie a gradu­lui de feri­cire, a încred­erii faţă de oameni, faţă de viitor? După ce avem o imag­ine cât mai clară asupra real­ităţii – fapte, con­secinţe nein­ter­pre­tate, rezul­tate con­crete, cifre – ne putem aple­ca şi asupra trăir­ilor noas­tre. Ce gân­duri purtăm, ce sen­ti­mente ne încearcă, ce emoţii emulăm? Le putem da la o parte pen­tru a face loc raţi­u­nii? După care, privire în viitor: ce opţi­u­ni avem înainte? Ce spaţiu de miş­care? Ce mar­je de manevră? Cu ce posi­bile urmări? Sun­tem dis­puşi să ne asumăm răspun­derea pen­tru toate con­secinţele? Care ar fi aces­tea? Putem şi vrem să gândim în paşi con­creţi?
Gândim şi acţionăm doar pen­tru noi, sau şi pen­tru gen­er­aţi­ile viitoare? Ce‑i de făcut? Azi, mâine, săp­tămâ­na aceas­ta, luna aceas­ta, anul aces­ta, cât a mai ramas din el, din man­dat­ul prim­it? Pre­ocupări pen­tru fiecare român, nu doar pen­tru cei vremel­nic aflaţi în poz­iţii de con­duc­ere în stat.

Invi­taţia mea este, aşadar, la a acţiona efi­cient coman­da de pe bord care face să funcţioneze ştergă­toarele de par­briz în funcţie de intem­peri­ile curente. Adaptare la condiţile de drum. Deci cumpătare şi un per­ma­nent efort de reglare a felu­lui în care vedem lucrurile şi acţionăm. Aces­tea se deprind prin edu­caţie. Ştiu, toţi afir­mă că edu­caţia este soluţia. Pe lângă cele deja spuse de atâţia alţii, eu aş nuanţa: nu, nu este vor­ba de edu­caţia pe care nu ne‑a fost dat să o prim­im, de edu­caţia pre­cară pe care unii o oferă alto­ra chiar şi la ora actu­ală, ci de edu­caţia noas­tră ofer­ită nouă înşine. Aceas­ta pre­supune o ches­tionare per­ma­nen­tă a pro­pri­ilor cred­inţe, a obiec­tivelor, a ceea ce ştim, vrem şi putem acum şi a ceea ce ne dorim să ştim şi să putem şi mâine, şi ce facem pen­tru un mâine mai bun. Şi aşa, interese indi­vid­uale pot con­verge spre un interes mai mare, naţion­al. Ade­vărat­ul interes naţion­al.”

Ralu­ca Sur­du,

dep­u­tat, Colegiul 5 Calarasi

Anna-Maria Gonciu