File de Istorie/ Prima Constituţie a României

 Pe 1 iulie, se împlinesc 151 de ani de la pro­mul­gar­ea primei Con­sti­tuții a României de către dom­n­i­torul Car­ol I.

Înain­tea adop­tării primei Con­sti­tuții, dom­n­i­torul Alexan­dru Ioan Cuza abdi­case de la tron, iar clasa politică, de la București, l‑a desem­nat pe prințul ger­man Karl Anton Eit­el Friedrich Zephyri­nus Lud­wig von Hohen­zollern- Sig­marin­gen (Car­ol l) ca dom­n­i­tor. Aces­ta a depus jurămân­tul de fideli­tate față de noua sa patrie la 10 mai 1866, zi care va deveni săr­bă­toare națion­ală.

Era nevoie de o Con­sti­tuție, deoarece Româ­nia nu avea încă o lege fun­da­men­tală, până atun­ci avus­ese doar câte­va proiecte de Con­sti­tuție cum ar fi: „ Con­sti­tuția Cărvu­nar­ilor” adop­tată la Iași în 1822, Reg­u­la­mentele Organ­ice din Țara Românească și Moldo­va adop­tate între 1831 – 1832 , Con­venția de la Paris din 1858 și Statu­tul Dez­voltă­tor al Con­venției de la Paris din 1864.

Pri­ma Con­sti­tuție a României a fost adop­tată de către Par­la­ment, pe 29 iunie 1866, iar ea va fi pro­mul­gată de dom­n­i­torul Carl I, la 1 iulie ace­lași an. Această lege fun­da­men­tală a fost real­iza­tă după mod­elul Con­sti­tuției bel­giene din 1831.

Den­u­mirea ofi­ciala a stat­u­lui era Româ­nia.

Con­sti­tuția prevedea ca for­ma de guvernare să fie monarhia con­sti­tuțion­ală, iar moșten­i­torul tronu­lui era sta­bilit pe lin­ie ered­i­tară mas­culină și tre­buia cres­cut în reli­gia țării.

Doc­u­men­tul prevedea drep­turi și lib­ertăți cetățenești: lib­er­tatea conști­inței, lib­er­tatea învățămân­tu­lui, lib­er­tatea de întrunire, invi­o­la­bil­i­tatea domi­cil­i­u­lui, drep­tul la pro­pri­etate, drep­tul la vot, dar numai oamenii cu o situ­ație mate­ri­ală bună( vot cen­z­i­tar).

În plus, în arti­colul 7 se speci­fică fap­tul că puteau să fie cetățeni doar creș­tinii.

Leg­ea prevedea și prin­cip­i­ul sep­a­rării put­er­ilor în stat. Prin­cip­i­ul era com­ple­tat cu un altul: acela al suveran­ității poporu­lui, adică put­erea aparținea cetățean­u­lui care o del­e­ga anu­mi­tor reprezen­tanți.

Put­erea leg­isla­tivă era dețin­ută de un Par­la­ment bicam­er­al alcă­tu­it din Adunarea Dep­utaților și Sen­at. Dep­utații erau aleși pe un man­dat de patru ani, iar sen­a­torii pe un man­dat de opt ani.

Par­la­men­tarii erau aleși prin vot cen­z­i­tar, la dep­utați fiind patru colegii elec­torale, iar la sen­at două colegii. Aceș­tia adop­tau legile, votau buge­tul și aveau drep­tul de a inter­pela miniștri.

Put­erea exec­u­ti­va era dețin­ută de către dom­n­i­tor care putea să o delege miniștrilor. Era respec­tat prin­cip­i­ul respon­s­abil­ității min­is­te­ri­ale, adică pen­tru fiecare doc­u­ment sem­na atât min­istrul cât și dom­n­i­torul, dar răspun­dea numai min­istrul.

Dom­n­i­torul avea pre­rog­a­tive lar­gi: numea și revo­ca miniștri, putea să des­fi­ințeze Par­la­men­tul, numea în funcți­ile pub­lice, bătea mon­e­da și avea drept de veto.

Put­erea judecă­tore­ască era dețin­ută de instanțele judecă­torești. Judecă­torii erau inamovi­bili, nu pot fi mutați sau înlocuiți din funcție.

Încă din primul an în care a urcat pe tron, prințul și‑a dorit să obțină inde­pen­dența țării, ast­fel că nu a mențion­at nim­ic în pri­ma Con­sti­tuție, despre statu­tul de vasal­i­tate al României față de Imperi­ul otoman. A făcut acest lucru în mod intențion­at.

Leg­ea fun­da­men­tală a con­tribuit la mod­ern­izarea stat­u­lui român, la sta­bil­i­tatea leg­isla­tivă și a soluțion­at o mare parte din prob­lemele rev­oluționar­ilor pașop­tiști. Doc­u­men­tul a fost încă un pas în plus pen­tru creșterea pres­tigiu­lui stat­u­lui.

Autor: Crina Ele­na Mihai

actualitatea