Dacă măsura în care partidele dintr-o ţară au cunoscut calvarul opoziţiei ar constitui un criteriu pe drumul democratizării, atunci ţara noastră ar fi una dintre cele mai democratice. De câte ori puterea a comis vreo acţiune îndoielnică din punct de vedere legal sau constituţional, reprezentanţii politici ai opoziţiei au protestat în numele principiilor şi al valorilor democratice de care nu se obosiseră să ţină seama câtă vreme au deţinut Puterea. Au fost momente în care partidele din Opoziţie şi-a luat mai în serios rolul de oglindă a acţiunilor guvernamentale, în special în activitatea parlamentară desfăşurată pe mai multa planuri: întrebări şi interpelări, intervenţii, declaraţii politice, diferite tipuri de moţiuni, iniţiative legislative. Multe din acestea au fost de natură politică, nefiind neapărat dictate de preocupări reformiste sau democratice, ci mai degrabă urmând logica luptei politice şi nevoia de a înfrunta forţele politice din majoritatea parlamentară şi guvernamentală. Aceasta, în condiţiile în care, în politică, cucerirea puterii chiar şi de către forţele de natură democratică nu garantează practicarea jocului democratic în mod consecvent. La nivel de bază, în opoziţie nu ai altceva de făcut decât să monitorizezi greşelile sau lipsa de profesionalism a unora, lipsa de coordonare între diferitele partide, lideri sau grupuri ale coaliţiei majoritare şi să arăţi cu degetul (Pavel, Daniel, “PDSR în Opoziţie – Studiu asupra funcţionării puterii în societatea postcomunistă”, I, în Sfera Politicii nr. 81/2000, pp. 42-48).
Se pune problema dac alternanţa reprezintă în sine un test infailibil al democraţiei. Logica alternanţei politice presupune o majoritate puternică constituită după principiul “câştigătorul ia tot”. Într-o astfel de logică, majoritatea îşi asumă controlul legislativului, formează integral autoritatea executivă, colonizează întreaga administraţie centrală, îşi însuşeşte totalitatea puterii. Opoziţiei, exclusă sistematic din toate instanţele în care se iau deciziile privitoare la interesul public, nu-i rămâne decât să exercite în mod ireconciliabil o funcţie critică, în aşteptarea momentului în care, la rândul ei, va lua în posesie instituţiile statului. De aceea, opoziţia nu are niciodată interesul să fie “constructivă”, pentru că orice influenţă asupra treburilor publice îi este refuzată din principiu. Singura menire raţională a opoziţiei ar fi aceea de a-i convinge pe alegători printr-o critică ireductibilă şi energică a tuturor actelor de guvernare, că majoritatea nu le mai merită încrederea şi că, la următorul scrutin, voinţa urnelor ar trebui să o aducă pe ea la putere. Numai un sistem politic capabil să producă majorităţi puternice poate funcţiona după principiul alternanţei. Scrutinul majoritar corespunde de regulă, unor sisteme de alternanţă politică, iar cel proporţional, unor sisteme de cooperare partizan în cadrul coaliţiilor guvernamentale. Reprezentarea proporţională se dovedeşte fără consecinţe în planul politicilor dacă nu duce la guverne de largă coaliţie. În România ultimelor mandate, adversarul politic este, de regula, înfrânt în Parlament, nu neapărat în alegeri. Iar acest fapt comportă un risc: reprezentarea parlamentară a minorităţii devine inutilă dacă opinia acesteia este sistematic şi făţiş ignorată (Barbu Daniel, Republica absenta. Politica si societate in Romania postcomunista, Nemira, 1999, pp 165-173).
Opoziţia, drept criteriu al democraţiei, reprezintă un grup minoritar permanent aflat în aşteptarea accederii la putere. Ea presupune, în raport cu puterea, fie interese diferite, fie concepţii comune, fie pe ambele. Aflându-se în aşteptarea puterii, minoritatea, după fiecare scrutin, poate deveni majoritate. Opoziţia face parte din regim nefiind un grup, ci O POZIŢIE a unei minorităţi într-un sistem concurenţial care are drept miză accederea si păstrarea puterii politice. Opoziţia este o contra-putere la adresa puterii în inima însăşi a puterii politice. Opoziţia nu constituie nici un lux, nici un accesoriu, ea fiind o piesă centrală şi esenţială a democraţiei. Nu alternanţa la putere este cea care caracterizează democraţia, ci posibilitatea alternanţei (Baechler, Jean, Democraties, Calmann-Levy, 1985, pp.123-127).
* Rubrică de educaţie civică şi politică promovată de Raluca Surdu, deputat al Colegiului Uninominal 5 Călăraşi
