Concepte esenţiale în POLITICĂ/ Despre OPOZIŢIA POLITICĂ

Dacă măsura în care par­tidele dintr‑o ţară au cunos­cut cal­varul opoz­iţiei ar con­sti­tui un cri­teriu pe dru­mul democ­ra­tizării, atun­ci ţara noas­tră ar fi una din­tre cele mai demo­c­ra­t­ice. De câte ori put­erea a comis vreo acţi­une îndoiel­nică din punct de vedere legal sau con­sti­tuţion­al, reprezen­tanţii politi­ci ai opoz­iţiei au prote­s­tat în numele prin­cipi­ilor şi al val­o­rilor demo­c­ra­t­ice de care nu se obo­sis­eră să ţină sea­ma câtă vreme au deţin­ut Put­erea. Au fost momente în care par­tidele din Opoz­iţie şi‑a luat mai în serios rolul de oglindă a acţi­u­nilor guver­na­men­tale, în spe­cial în activ­i­tatea par­la­men­tară des­făşu­rată pe mai mul­ta pla­nuri: între­bări şi inter­pelări, inter­venţii, declar­aţii politice, diferite tipuri de moţi­u­ni, iniţia­tive leg­isla­tive. Multe din aces­tea au fost de natură politică, nefi­ind neapărat dic­tate de pre­ocupări reformiste sau demo­c­ra­t­ice, ci mai degrabă urmând log­i­ca luptei politice şi nevoia de a înfrun­ta forţele politice din majori­tatea par­la­men­tară şi guver­na­men­tală. Aceas­ta, în condiţi­ile în care, în politică, cucerirea put­erii chiar şi de către forţele de natură demo­c­ra­t­ică nu garan­tează prac­ti­carea jocu­lui demo­c­ra­t­ic în mod con­secvent. La niv­el de bază, în opoz­iţie nu ai altce­va de făcut decât să mon­i­tor­izezi greşelile sau lip­sa de pro­fe­sion­al­ism a uno­ra, lip­sa de coor­donare între diferitele par­tide, lid­eri sau grupuri ale coal­iţiei majoritare şi să arăţi cu dege­tul (Pavel, Daniel, “PDSR în Opoz­iţie – Studiu asupra funcţionării put­erii în soci­etatea post­co­mu­nistă”, I, în Sfera Politicii nr. 81/2000, pp. 42–48).

Se pune prob­le­ma dac alter­nanţa reprez­in­tă în sine un test infaili­bil al democraţiei. Log­i­ca alter­nanţei politice pre­supune o majori­tate put­er­nică con­sti­tu­ită după prin­cip­i­ul “câştigă­torul ia tot”. Într‑o ast­fel de log­ică, majori­tatea îşi asumă con­trolul leg­isla­tivu­lui, formează inte­gral autori­tatea exec­u­tivă, col­o­nizează întrea­ga admin­is­traţie cen­trală, îşi însuşeşte total­i­tatea put­erii. Opoz­iţiei, exclusă sis­tem­at­ic din toate instanţele în care se iau decizi­ile priv­i­toare la intere­sul pub­lic, nu‑i rămâne decât să exercite în mod irec­on­cil­i­a­bil o funcţie crit­ică, în aşteptarea momen­tu­lui în care, la rân­dul ei, va lua în pos­esie insti­tuţi­ile stat­u­lui. De aceea, opoz­iţia nu are nicio­dată intere­sul să fie “con­struc­tivă”, pen­tru că orice influ­enţă asupra tre­burilor pub­lice îi este refuza­tă din prin­cip­iu. Sin­gu­ra menire raţion­ală a opoz­iţiei ar fi aceea de a‑i convinge pe alegă­tori printr‑o crit­ică ire­ductibilă şi ener­gică a tutur­or actelor de guvernare, că majori­tatea nu le mai mer­ită încred­erea şi că, la urmă­torul scrutin, voinţa urnelor ar tre­bui să o aducă pe ea la put­ere. Numai un sis­tem politic capa­bil să pro­ducă majorităţi put­er­nice poate funcţiona după prin­cip­i­ul alter­nanţei. Scruti­n­ul majori­tar core­spunde de reg­ulă, unor sis­teme de alter­nanţă politică, iar cel pro­porţion­al, unor sis­teme de coop­er­are par­ti­zan în cadrul coal­iţi­ilor guver­na­men­tale. Reprezentarea pro­porţion­ală se dovedeşte fără con­secinţe în plan­ul politi­cilor dacă nu duce la guverne de largă coal­iţie. În Româ­nia ultimelor man­date, adver­sarul politic este, de reg­u­la, înfrânt în Par­la­ment, nu neapărat în alegeri. Iar acest fapt com­portă un risc: reprezentarea par­la­men­tară a minorităţii devine inutilă dacă opinia aces­teia este sis­tem­at­ic şi făţiş igno­rată (Bar­bu Daniel, Repub­li­ca absen­ta. Polit­i­ca si soci­etate in Roma­nia post­co­mu­nista, Nemi­ra, 1999, pp 165–173).

Opoz­iţia, drept cri­teriu al democraţiei, reprez­in­tă un grup minori­tar per­ma­nent aflat în aşteptarea acced­erii la put­ere. Ea pre­supune, în raport cu put­erea, fie interese diferite, fie con­cepţii comune, fie pe ambele. Aflân­du-se în aşteptarea put­erii, minori­tatea, după fiecare scrutin, poate deveni majori­tate. Opoz­iţia face parte din regim nefi­ind un grup, ci O POZIŢIE a unei minorităţi într-un sis­tem con­curenţial care are drept miză acced­erea si păs­trarea put­erii politice. Opoz­iţia este o con­tra-put­ere la adresa put­erii în ini­ma însăşi a put­erii politice. Opoz­iţia nu con­sti­tu­ie nici un lux, nici un acce­so­riu, ea fiind o piesă cen­trală şi esenţială a democraţiei. Nu alter­nanţa la put­ere este cea care car­ac­ter­izează democraţia, ci posi­bil­i­tatea alter­nanţei (Baech­ler, Jean, Democ­ra­ties, Cal­mann-Levy, 1985, pp.123–127).

 * Rubrică de edu­caţie civică şi politică pro­mo­vată de Ralu­ca Sur­du, dep­u­tat al Colegiu­lui Uni­nom­i­nal 5 Călăraşi

Anna-Maria Gonciu