File de Istorie/ Bătălia de la Oituz

Pe 8 august, se împlinesc 100 de ani de la de declanșarea bătăliei de la Oituz.

Bătălia de la Oituz s‑a des­fășu­rat în perioa­da 8–22 august 1917 și a fost o con­fruntare mil­i­tară com­plexă des­fășu­rată între arma­ta română spri­jinită de tru­pele Imperi­u­lui Rus și tru­pele ger­mane și aus­tro-ungare, în tim­pul Cam­paniei mil­itare românești din 1917 din Primul Război Mon­di­al.

Aproape în ace­lași timp cu ofen­si­va din­spre Tran­sil­va­nia, pe văile Oituzu­lui, Cașin­u­lui și Slănicu­lui, ger­manii au încer­cat străpun­gerea fron­tu­lui prin sudul Moldovei, pe direcția Focșani-Mărășești, cele două oper­ați­u­ni fiind în strân­să legă­tură strate­gică.

Mis­i­unea de la Oituz a fost încred­ințată grupu­lui de armate con­dus de gen­er­alul Friedrich von Gerock, care era sit­u­at în flan­cul drept al Armatei 1 aus­tro-ungare, dis­lo­cată în Carpații Ori­en­tali.

Dis­pus între Valea Dof­tanei și Irești, aces­ta era com­pus din Cor­pul 8 armată (alcă­tu­it din Divizi­ile 70 hon­vezi, 117 infan­terie ger­mană și 71 infan­terie aus­tro-ungară) și gru­parea Haber, în com­po­nența căreia intrau Briga­da 8 vână­tori de munte aus­tro-ungară, Divizia 1 cav­a­lerie aus­tro-ungară, Divizia 37 hon­vezi etc.

Con­form plan­u­lui, lovi­tu­ra prin­ci­pală a fost dată pe direcția Fer­e­strău-Grozești-Onești (Valea Oituzu­lui), în timp ce Divizia 70 hon­vezi a ata­cat pe direcția Târ­gu Ocna, pen­tru a desta­bi­liza flan­cul drept al Armatei 2 române și flan­cul stâng al Armatei 9 ruse.

Dis­pro­porția de forțe era destul de mare, în defavoarea românilor. Ast­fel, dacă inam­icul dis­punea de 54 de batal­ioane și 200 guri de foc, arma­ta română avea 34 de batal­ioane și 104 guri de foc. Toto­dată, Arma­ta 2 română a tre­buit să acopere și breșa lăsată prin ple­carea Cor­pu­lui 40 armată rus în Gal­iția și Bucov­ina, unde la 19 iulie 1917 fron­tul rus fus­ese străpuns de aus­tro-ungari şi ger­mani. În com­pen­sație, a reprim­it cele două divizii, 7 și 12, ce îi fus­eseră luate pen­tru întărirea Armatei 1, care pregătea ofen­si­va din sec­torul Nămoloasa. Întreg dis­poz­i­tivul Armatei 2 avea o lățime de 60 km, prin­ci­palele sec­toare fiind con­duse de gen­er­alul Ghe­o­rghe Văleanu și gen­er­alul Arthur Văi­toianu.

Bătălia a început la 8 august 1917 (la două zile după cea de la Mărășești), cu un bom­bar­da­ment de câte­va ore, urmat de atac­ul Cor­pu­lui 8 armată, șocul fiind prim­it de divizi­ile 6 și 7 române, oblig­ate să se retragă. În zilele urmă­toare inam­icul a ocu­pat poz­iții impor­tante ca vâr­ful Cireșoa­ia, dealurile Coș­na (789 m) și Ști­bor. Deoarece se crease o situ­ație per­icu­loasă, Marele Carti­er Gen­er­al a întărit Arma­ta 2 cu Divizia 1 cav­a­lerie, Reg­i­men­tul 1 vână­tori, batal­ionul de vână­tori de munte și briga­da de grăniceri. Divizia 1 cav­a­lerie a ata­cat dealul Ști­bor, cucerind alini­a­men­tul cota 629 (Poiana lui Boboc), iar Reg­i­men­tul 1 vână­tori a anga­jat lupte vio­lente în jurul Grozeștilor. La 13 august, un con­traat­ac român a vizat recucerirea Coșnei, real­iza­tă cu suc­ces, și a vâr­fului Cireșoa­ia, eșu­ată.

Apogeul Bătăliei de la Oituz a avut loc în zilele de 11–13 august, când  inam­icul a făcut efor­turi uri­așe pen­tru a depăși con­cen­trarea de trupe române. Ani­mați de loz­in­ca „Pe aici nu se trece!”, ostașii români au rezi­s­tat cu ero­ism, zădăr­nicind pla­nurile adver­sar­ilor. Până la 5 august, luptele au scăzut în inten­si­tate, lim­itân­du-se la dueluri de arti­lerie și la cioc­niri ale patrulelor. La 6 august, grupul Gerock a relu­at ofen­si­va, reușind să reocupe Coş­na, fără a înreg­is­tra însă alte suc­cese.

După 22 august s‑a instau­rat trep­tat acalmia, inam­icul fiind epuizat de efor­turile făcute. Pierder­ile Armatei 2 în bătălia de la Oituz au fost însem­nate, ele cifrân­du-se la 12 350 de mil­i­tari, între care 1 800 de morți, 4 850 de răniți și 1 570 de dis­păruți. Prin vic­to­ria de la Oituz, pla­nurile Ger­maniei și ali­aților săi de scoatere a României din război și de pătrun­dere în partea ucraineană a Rusiei au fost zădăr­nicite, iar exis­tența stat­u­lui român a fost apărată. Toto­dată, moralul pop­u­lației a rămas ridi­cat, sperân­du-se în con­tin­uare într-un dezn­odământ favor­a­bil războiu­lui. Totuși, în urma eveni­mentelor din Rusia și a venirii la put­ere a bolșe­vi­cilor (25 octombrie 1917), aliat­ul României de pe Fron­tul de Est a încheiat pace sep­a­rată cu Put­er­ile Cen­trale la mijlocul lui decem­brie 1917.

Pe fron­tul de est Româ­nia nu mai putea să lupte sin­gură, ast­fel că la 7 mai 1918 se va încheia pacea de la Buftea ( o local­i­tate aflată lângă București), prin care țara noas­tră ieșea din război, arma­ta română era demo­bi­liza­tă, tre­buia să plă­tim o despăgu­bire de război și pier­dem Dobro­gea și Munții Carpați.

Tratat­ul a fost încheiat de prim-min­istrul, Alexan­dru Marghilo­man, un con­ser­va­tor cu sim­patii pen­tru ger­mani.

Din feri­cire, tratat­ul nu a durat decât câte­va luni, pen­tru că Româ­nia va rein­tra în con­flict în toam­na aceluiași an, tot de partea Antan­tei și arma­ta română va fi remo­bi­liza­tă.

Autor: Crina Ele­na MIhai

actualitatea