Prof. Nicolae Tiripan, director Arhivele Naționale
Există în istoria fiecărei aşezări momente istorice, care au jucat un rol important în evoluţia ulterioară a acesteia. Pentru municipiul Călăraşi, un asemenea moment este cel din aprilie 1833, când s-a mutat aici reşedinţa fostului judeţ Ialomiţa, care era la Urziceni. Dar să vedem cum s-a ajuns la acest moment important din istoria oraşului.
Atestată documentar în vremea voievodului întregitor de neam şi ţară, Mihai Viteazul, originar de pe aceste meleaguri, aşezarea de la cotul Borcei – satul Lichireşti -, a avut o evoluţie ascendentă, ajungând spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, cel mai puternic centru economic şi politic din întreaga câmpie a Bărăganului. După pacea de la Adrianopol din 1829, deşi a rămas în continuare sub ocupaţia trupelor ruseşti, datorită poziţiei sale geostrategice şi apropierii de Silistra – adevărat bastion al Imperiului Otoman, la Dunăre -, Călăraşiul joacă un rol tot mai important în zonă. Comerţul prin schela de la Borcea ia o amploare tot mai mare, se ridică noi edificii publice, unele pentru satisfacerea nevoilor armatei de ocupaţie, altele pentru adăpostirea celor care, în drumul lor spre sau dinspre Imperiul Otoman, treceau pe aici sau pentru a împiedica pătrunderea unor epidemii, cum a fost carantina.
Rolul tot mai important pe care începe să-l joace Călăraşiul se datorează şi prezenţei trupelor ruse aici. Contactul permanent al trupelor de ocupaţie cu autorităţile judeţene era mult îngreunat datorită distanţei foarte mari faţă de reşedinţa judeţului, care era tocmai la Urziceni. Această situaţie i-a determinat pe ruşi să intervină la Bucureşti pentru mutarea capitalei judeţului Ialomiţa la Călăraşi. Persoana care s-a implicat cel mai mult în rezolvarea acestei probleme a fost generalul rus Pavel Kiseleff, împuternicit al Rusiei ţariste cu supravegherea administrativă a ţărilor române şi care cunoştea foarte bine oraşul nostru.
Dr. Pompei Gh. Samarian scrie că acesta: „A cunoscut Călăraşiul în epoca nenorocită din 1828-1829 şi l-a cunoscut şi în epoca lui de renaştere, după 1830. În 1828 era şef de Stat Major, iar situaţia era foarte grea. Ciuma secerase multe vieţi. În 14 noiembrie vine la Călăraşi şi soţia lui pentru a împărţi cu soţul său pericolele. Au stat aici toată iarna, Kiseleff întocmind planurile de campanie, care vor duce la capitularea Silistrei, la 28 iunie 1829. După victorie, Kiseleff preia comanda Ţărilor Româneşti. Boala se stinsese şi speranţele reînviau. Din acest moment Călăraşii sunt invadaţi de o lume străină, atrasă de posibilităţile de comerţ oferite de armata de ocupaţie, victorioasă, dar şi de perspectivele promiţătoare pentru viitorul acestui târg. Holera din vara anului 1831 a stopat pentru un moment acest proces, dar măsurile luate a dus la stingerea rapidă a epidemiei şi la descreţirea frunţilor călărăşenilor”.
La 3 octombrie 1832, Kiseleff vine din nou la Călăraşi. Iată cum descrie dr. Samarian vizita: „În haină de sărbătoare, cu mondir cu epoleţi şi cu cavalerii, cu lente de umăr şi gât, cu două stele şi două cruci, cu pălărie şi pană albă, eşarfă albă, la brâu spadă cu temleac şi cisme în picioare, Kiseleff, ca să dea exemplu, face carantină la Călăraşi şi-şi lasă aici spre curăţenie hainele, telegarii şi brişca cu perne cu care venise”.
Cu acest prilej a ascultat cererile locuitorilor care, oricât de mulţumiţi erau, totuşi aveau ceva pe suflet: „administraţia judeţului cu autorităţile respective, adică capitala, erau prea departe, la Urziceni, pentru un act de nimic, pentru întărirea unui zapis, pentru întărirea actelor şi tranzacţiilor comerciale, pentru judecarea pricinilor grabnice, pentru toate nevoile zilnice ale unui oraş în formare, erau obligaţi să bată drumurile până la Urziceni.
Cererea călărăşenilor venea bine: Kiseleff constatase aceleaşi neajunsuri şi pentru ruşii din Călăraşi şi Silistra. Aceştia aveau nevoie de aprovizionare, care nu se putea face decât numai prin administraţia judeţului, adică era nevoie de contactul permanent dintre autorităţile româneşti şi cele ruseşti, iar cele româneşti erau prea departe, la Urziceni”. Pentru curmarea acestei situaţii, Kiseleff a trimis Sfatului Administrativ al Ţării Româneşti (Guvernul de astăzi), la 14 aprilie 1833, Ofisul (Ordinul) nr. 73 prin care înştiinţa că: „Ocârmuirea şi Tribunalul judeţului Ialomiţa se vor muta de la Urziceni la Călăraşi, unde va fi de acum înainte tahtul (reşedinţa) ocârmuitorului judeţului. Pentru care Sfatul va face îndată cuviincioasă punere la cale”.
Urmare acestui ofis, la 18 apilie 1833, Vornicia din Lăuntru (Ministerul de Interne de astăzi) trimitea Ocârmuitorului judeţului aflata la Urziceni, ordinul nr. 1605 cu următorul conţinut: „Înalt Excelenţa Sa Domnul Plenipotent Prezident, prin ofisul adresat către Sfatul administrativ cu nr. 73, hotărăşte a se muta tahtul acelei Ocârmuiri şi a Tribunalului judeţului din Urziceni la Călăraşi. Potrivit dar, cu cuprinderea zisului oficiu, Vornicia scrie Ocârmuirii ca îndată după primirea acesteia să puie în lucrare închirierea unei case încăpătoare Ocârmuirii pentru a cărei chirie se va înţelege cu Cinstita Vistierie şi fără zăbavă să mute atât Ocârmuirea cât şi Poliţia la Călăraşi, raportând şi acestui departament de urmare”.
Pe acest ordin, ocârmuitorul judeţului, serdarul D. Polizu, a pus următoarea rezoluţie: „Pe de o parte, să se orânduiască un cinovnic dintre canţelarişti, cu poruncă către subocârmuitor a căuta şi a găsi încăperile Ocârmuirei, adică o casă cu trei odăi pentru canţelarie, ori într-o învelitoare sau în două despărţituri apropiate una de alta, pe care o va închiria, şi o casă asemenea iar cu trei odăi şi o cuhnie pentru familia domnului Ocârmuitor, pe care să o pregătească întru toată curăţenia, iar pe de alta să se întoarcă Vorniciei răspuns că s-au orânduit înainte, a găsi case, dar casele cele mai bune şi oareşi-cum potrivite de încăperi canţelariei sunt cuprinse de nacealnicul iatapului şi de comandirul miliţiei pământeşti, cerând a se face o punere la cale pentru slobozirea acelor încăperi, pentru că miliţia, după ştiinţa ce este, sunt a se trage în lagărul Bucureştilor, cum şi nacealnicul iatapului şi-a făcut încăperi osebite pentru ruşi în marginea oraşului Călăraşi”.
În perioada imediat următoare eforturile au fost îndreptate către căutarea caselor necesare pentru găzduirea autorităţilor, dar şi locuinţe pentru şefii acestora. La 24 aprilie 1833, Vornicia scria Ocârmuirii „să închirieze încăperile necesare cu contracte în regulă, care vor servi drept bază la slobozirea banilor”, iar la 26 aprilie, prezidentul Tribunalului, stolnicul Gheorghe Lehliu, trimite la Călăraşi pe judecătorul Alecu Palade, „pentru a închiria local potrivit pentru judecătorie şi pentru locuinţa judecătorilor”.
După multe căutări, s-a hotărât să se ia casa în care sta comandantul străjii pământeşti, maiorul Filipescu, casa proprietăţii în care sta arendaşul moşiei, polcovnicul Grigore Poenaru, care era rugat să se mute în altă parte şi casa în care era cafeneaua lui Ştefan Vasiliu.
Oraşul nostru devine capitala judeţului Ialomiţa şi vreme de 119 ani, din 1833 şi până în 1952, Călăraşiul a fost sinonim cu Ialomiţa şi invers, inima fostului judeţ Ialomiţa (nu cel de astăzi), bătând la Călăraşi, principala aşezare a judeţului.
Bucuria locuitorilor a fost nemărginită. Fiecare prevedea un viitor fericit şi făcea planuri măreţe. În această stare de spirit, primul act al Comisiei târgului, sub preşedinţia lui Răducan Ceauşescu, a fost să sacrifice întreg venitul oraşului pentru înfrumuseţare, pavarea uliţei principale (strada Mare sau Ştirbei Vodă, care pleca din strada Pompieri şi mergea până în strada Dobrogea), plantarea ei cu pomi şi construirea unei şcoli.
Din acest moment oraşul va cunoaşte o evoluţie ascendentă sub toate aspectele, cu deosebire după eliberarea sa în anul 1852, ultimul sfert al sec. XIX şi primii ani ai secolului XX, transformând aşezarea de la cotitura Borcei, „într-un oraş cochet cu căsuţe albe înconjurate de grădini, cu străzi drepte, întretăiate în pătrate, cu turlele scânteind în soare a patru frumoase lăcaşuri de închinăciune” – cum îl prezenta în mai 1944, la Radio România, fostul primar Eugen Cialîc.
Evoluţia ascendentă a oraşului Călăraşi va fi frântă în anul 1952, când prin reorganizarea teritorial-administrativă se desfiinţează regiunea Ialomiţa şi oraşul pierde calitatea de reşedinţă de judeţ (în perioada 1950-1952, a regiunii Ialomiţa). În perioada 1952-1968 oraşul va fi sediu al raionului Călăraşi, regiunea Bucureşti, din anul 1956 devenind oraş de subordonare regională.
Lovitura de graţie o va primi oraşul nostru în anul 1968, când reşedinţa reînfiinţatului judeţ Ialomiţa nu se stabileşte la Călăraşi, de partea căruia erau toate argumentele, ci într-un târguşor mic şi prăfuit, numit Slobozia.
Chiar dacă în anul 1981 s-a încercat o reparaţie morală, înfiinţându-se judeţul Călăraşi (o creaţie abstractă, care nu are precedent în istoria României) cu reşedinţa în oraşul Călăraşi, ceea ce a pierdut oraşul în perioada 1952-1968, dar cu deosebire în cei 13 ani în care toate investiţiile au mers la reşedinţa judeţului –Slobozia -, creaţie a epocii Ceauşescu, nu a mai putut fi recuperat. Singurul lucru pe care oraşul nostru nu l-a putut pierde a fost istoria sa, pe cât de zbuciumată, pe atât de frumoasă şi impresionantă.
Din păcate, ziua de 18 aprilie 1833, care alături de 2 iunie 1731 când se mută de la Stelnica la Lichireşti, târgul organizat de mănăstirea Colţea (bâlciul de astăzi) şi 24 septembrie 1852, când domnitorul Barbu Ştirbei vine la Călăraşi şi aduce cu el hrisovul cu nr. 9 prin care oraşul devenea liber, reprezintă trei momente principale din istoria oraşului nostru, nu se bucură de atenţia cuvenită din partea autorităţilor locale, puţini fiind călărăşenii care ştiu cât de importantă a fost această zi pentru evoluţia ulterioară a aşezării.
Dacă mehedinţenii, a căror reşedinţă, oraşul Drobeta Turnu Severin este tot opera unui ordin al generului Pavel Kiseleff, din 22 aprilie 1833 (până atunci reşedinţa judeţului era la Cerneţi) au transformat această zi în cea mai importantă zi din istoria oraşului, alegând ca patron pe Sf. Gheroghe şi timp de cîteva zile desfăşoară în fiecare an, în această perioadă, Zilele municipiului, la noi puţini au fost anii când 18 aprilie s-a bucurat de atenţia cuvenită unei asemenea zile: 1933 când s-a serbat centenarul oraşului, chiar dacă cu întârziere, în septembrie; 1993 şi 2003, când Primăria şi Prefectura au organizat manifestări de sărbătorire a acestei zile şi 2008 când Prefectura a organizat o amplă manifestare cu invitaţi de onoare, marcând cei 175 de ani de existenţă instituţională.
Se pare că în 2013, altele sunt priorităţile pentru instituţii care nu ar fi existat la Călăraşi fără 18 aprilie 1833: Prefectura, Consiliul Judeţean, Tribunalul, Protoieria şi de ce nu Primăria, ca şi multe alte instituţii judeţene, astfel că cei 180 de ani vor trece aşa cum trec şi alte momente importante din istoria uitată a oraşului, fără a se bucura de atenţia cuvenită din partea autorităţilor.
Please enter banners and links.
