Călărași – 180 de ani de viață urbană și reședință de județ

Prof. Nico­lae Tiri­pan, direc­tor Arhivele Naționale

Există în isto­ria fiecărei aşezări momente istorice, care au jucat un rol impor­tant în evoluţia ulte­rioară a aces­teia. Pen­tru municip­i­ul Călăraşi, un aseme­nea moment este cel din aprilie 1833, când s‑a mutat aici reşed­inţa fos­tu­lui judeţ Ialomiţa, care era la Urz­iceni. Dar să vedem cum s‑a ajuns la acest moment impor­tant din isto­ria oraşu­lui.

Ates­tată doc­u­men­tar în vre­mea voievo­du­lui între­gi­t­or de neam şi ţară, Mihai Viteazul, orig­i­nar de pe aces­te meleaguri, aşezarea de la cotul Bor­cei – sat­ul Lichireşti -, a avut o evoluţie  ascen­den­tă, ajungând spre sfârşi­t­ul sec­olu­lui al XVI­II-lea şi începutul sec­olu­lui al XIX-lea, cel mai put­er­nic cen­tru eco­nom­ic şi politic din întrea­ga câmpie a Bără­gan­u­lui. După pacea de la Adri­anopol din 1829, deşi a rămas în con­tin­uare sub ocu­paţia tru­pelor ruseşti, datorită poz­iţiei sale geostrate­gice şi apropierii de Silis­tra – ade­vărat bas­tion al Imperi­u­lui Otoman, la Dunăre -, Călăraşi­ul joacă un rol tot mai impor­tant în zonă. Com­erţul prin schela de la Borcea ia o amploare tot mai mare, se ridică noi edi­ficii pub­lice, unele pen­tru sat­is­fac­erea nevoilor armatei de ocu­paţie, altele pen­tru adă­po­stirea celor care, în dru­mul lor spre sau din­spre Imperi­ul Otoman, tre­ceau pe aici sau pen­tru a împied­i­ca pătrun­derea unor epi­demii, cum a fost caran­ti­na.

Rolul tot mai impor­tant pe care începe să‑l joace Călăraşi­ul se datore­ază şi prezenţei tru­pelor ruse aici. Con­tac­tul per­ma­nent al tru­pelor de ocu­paţie cu autorităţile judeţene era mult îngre­unat datorită dis­tanţei foarte mari faţă de reşed­inţa judeţu­lui, care era toc­mai la Urz­iceni. Această situ­aţie i‑a deter­mi­nat pe ruşi să inter­v­ină la Bucureşti pen­tru mutarea cap­i­talei judeţu­lui Ialomiţa la Călăraşi. Per­soana care s‑a impli­cat cel mai mult în rezolvarea aces­tei prob­leme a fost gen­er­alul rus Pavel Kise­l­eff, împut­er­nic­it al Rusiei ţariste cu supraveg­herea admin­is­tra­tivă a ţărilor române şi care cunoştea foarte bine oraşul nos­tru.

Dr. Pom­pei Gh. Samar­i­an scrie că aces­ta: „A cunos­cut Călăraşi­ul în epoca nenoroc­ită din 1828–1829 şi l‑a cunos­cut şi în epoca lui de renaştere, după 1830. În 1828 era şef de Stat Major, iar situ­aţia era foarte grea. Ciu­ma secerase multe vieţi. În 14 noiem­brie vine la Călăraşi şi soţia lui pen­tru a împărţi cu soţul său peri­colele. Au stat aici toată iar­na, Kise­l­eff întoc­mind pla­nurile de cam­panie, care vor duce la capit­u­larea Silistrei, la 28 iunie 1829. După vic­to­rie, Kise­l­eff preia coman­da Ţărilor Româneşti. Boala se stins­ese şi sper­anţele reîn­vi­au. Din acest moment Călăraşii sunt invadaţi de o lume străină, atrasă de posi­bil­ităţile de com­erţ oferite de arma­ta de ocu­paţie, vic­to­rioasă, dar şi de per­spec­tivele promiţă­toare pen­tru viitorul aces­tui târg. Holera din vara anu­lui 1831 a stopat pen­tru un moment acest pro­ces, dar măsurile luate a dus la stin­gerea rapidă a epi­demiei şi la descreţirea frunţilor călărăşe­nilor”.

La 3 octombrie 1832, Kise­l­eff vine din nou la Călăraşi. Iată cum descrie dr. Samar­i­an vizita: „În haină de săr­bă­toare, cu mondir cu epoleţi şi cu cav­a­lerii, cu lente de umăr şi gât, cu două stele şi două cru­ci, cu pălărie şi pană albă, eşar­fă albă, la brâu spadă cu tem­leac şi cisme în picioare, Kise­l­eff, ca să dea exem­plu, face caran­ti­nă la Călăraşi şi-şi lasă aici spre curăţe­nie hainele, tel­egarii şi briş­ca cu perne cu care venise”.

Cu acest prilej a ascul­tat cererile locuito­rilor care, oricât de mulţu­miţi erau, totuşi aveau ceva pe suflet: „admin­is­traţia judeţu­lui cu autorităţile respec­tive, adică cap­i­ta­la, erau prea departe, la Urz­iceni, pen­tru un act de nim­ic, pen­tru întărirea unui zapis, pen­tru întărirea actelor şi tran­za­cţi­ilor com­er­ciale, pen­tru jude­carea pricinilor grab­nice, pen­tru toate nevoile zil­nice ale unui oraş în for­mare, erau oblig­aţi să bată dru­murile până la Urz­iceni.

Cer­erea călărăşe­nilor venea bine: Kise­l­eff con­statase ace­leaşi nea­jun­suri şi pen­tru ruşii din Călăraşi şi Silis­tra. Aceş­tia aveau nevoie de aprovizionare, care nu se putea face decât numai prin admin­is­traţia judeţu­lui, adică era nevoie de con­tac­tul per­ma­nent din­tre autorităţile româneşti şi cele ruseşti, iar cele româneşti erau prea departe, la Urz­iceni”. Pen­tru cur­marea aces­tei situ­aţii, Kise­l­eff a trim­is Sfat­u­lui Admin­is­tra­tiv al Ţării Româneşti (Guver­nul de astăzi), la 14 aprilie 1833, Ofisul (Ordinul) nr. 73 prin care înşti­inţa că: „Ocâr­muirea şi Tri­bunalul judeţu­lui Ialomiţa se vor muta de la Urz­iceni la Călăraşi, unde va fi de acum înainte tah­tul (reşed­inţa) ocâr­muitoru­lui judeţu­lui. Pen­tru care Sfat­ul va face îndată cuvi­in­cioasă punere la cale”.

Urmare aces­tui ofis, la 18 apilie 1833, Vor­ni­cia din Lăun­tru (Min­is­terul de Interne de astăzi) trim­itea Ocâr­muitoru­lui judeţu­lui afla­ta la Urz­iceni, ordinul nr. 1605 cu urmă­torul conţin­ut: „Înalt Exce­lenţa Sa Dom­nul Plenipo­tent Prezi­dent, prin ofisul adresat către Sfat­ul admin­is­tra­tiv cu nr. 73, hotărăşte a se muta tah­tul acelei Ocâr­muiri şi a Tri­bunalu­lui judeţu­lui din Urz­iceni la Călăraşi. Potriv­it dar, cu cuprinderea  zisu­lui ofi­ciu, Vor­ni­cia scrie Ocâr­muirii ca îndată după prim­irea aces­teia să puie în lucrare închiri­erea unei case încăpă­toare Ocâr­muirii pen­tru a cărei chirie se va înţelege cu Cin­sti­ta Vistierie şi fără zăbavă să mute atât Ocâr­muirea cât şi Poliţia la Călăraşi, raportând şi aces­tui depar­ta­ment de urmare”.

Pe acest ordin, ocâr­muitorul judeţu­lui, ser­darul D. Polizu, a pus urmă­toarea rezoluţie: „Pe de o parte, să se orân­duiască un cinovnic din­tre canţe­lar­işti, cu poruncă către sub­ocâr­muitor a cău­ta şi a găsi încăper­ile Ocâr­muirei, adică o casă cu trei odăi pen­tru canţe­lar­ie, ori într‑o înveli­toare sau în două despărţi­turi apropi­ate una de alta, pe care o va închiria, şi o casă aseme­nea iar cu trei odăi şi o cuh­nie pen­tru famil­ia dom­nu­lui Ocâr­muitor, pe care să o pregătească întru toată curăţe­nia, iar pe de alta să se  întoar­că Vor­ni­ciei răspuns că s‑au orân­duit înainte, a găsi case, dar case­le cele mai bune şi oareşi-cum potriv­ite de încăperi canţe­lar­iei sunt cuprinse de naceal­nicul iat­a­pu­lui şi de comandir­ul mil­iţiei pămân­teşti, cerând a se face  o punere la cale pen­tru slobozirea acelor încăperi, pen­tru că mil­iţia, după şti­inţa ce este, sunt a se trage în lagărul Bucureştilor, cum şi naceal­nicul iat­a­pu­lui şi‑a făcut încăperi osebite pen­tru ruşi în mar­gin­ea oraşu­lui Călăraşi”.

În perioa­da ime­di­at urmă­toare efor­turile au fost îndrep­tate către căutarea caselor nece­sare pen­tru găz­duirea autorităţilor, dar şi locuinţe pen­tru şefii aces­to­ra. La 24 aprilie 1833, Vor­ni­cia scria Ocâr­muirii „să închirieze încăper­ile nece­sare cu con­tracte în reg­ulă, care vor servi drept bază la slobozirea ban­ilor”, iar la 26 aprilie, prezi­den­tul Tri­bunalu­lui, stol­nicul Ghe­o­rghe Lehliu, trim­ite la Călăraşi pe judecă­torul Ale­cu Palade, „pen­tru a închiria local potriv­it pen­tru judecă­to­rie şi pen­tru locuinţa judecă­to­rilor”.

După multe căutări, s‑a hotărât să se ia casa în care sta coman­dan­tul străjii pămân­teşti, maiorul Fil­ipes­cu, casa pro­pri­etăţii în care sta aren­daşul moşiei, pol­cov­nicul Grig­ore Poe­naru, care era rugat să se mute în altă parte şi casa în care era cafe­neaua lui Şte­fan Vasil­iu.

Oraşul nos­tru devine cap­i­ta­la judeţu­lui Ialomiţa şi vreme de 119 ani, din 1833 şi până în 1952, Călăraşi­ul a fost sinon­im cu Ialomiţa şi invers, ini­ma fos­tu­lui judeţ Ialomiţa (nu cel de astăzi), bătând la Călăraşi, prin­ci­pala aşezare a judeţu­lui.

Bucu­ria locuito­rilor a fost nemărginită. Fiecare prevedea un viitor feric­it şi făcea pla­nuri măreţe. În această stare de spir­it, primul act al Comisiei târ­gu­lui, sub preşed­inţia lui Răd­u­can Ceauşes­cu, a fost să sac­ri­fice întreg ven­i­t­ul oraşu­lui pen­tru înfru­museţare, pavarea uliţei prin­ci­pale (stra­da Mare sau Ştir­bei Vodă, care ple­ca din stra­da Pom­pieri şi mergea până în stra­da Dobro­gea), plantarea ei cu pomi şi con­stru­irea unei şcoli.

Din acest moment oraşul va cunoaşte o evoluţie ascen­den­tă sub toate aspectele, cu deose­bire după elib­er­area sa în anul 1852, ultim­ul sfert al sec. XIX şi prim­ii ani ai sec­olu­lui XX, trans­for­mând aşezarea de la coti­tu­ra Bor­cei, „într-un oraş cochet cu căsuţe albe încon­ju­rate de gră­di­ni, cu străzi drepte, întretăi­ate în pătrate, cu turlele scân­teind în soare a patru fru­moase lăcaşuri de înch­ină­ci­une” – cum îl prezen­ta în mai 1944, la Radio Româ­nia, fos­tul pri­mar Eugen Cialîc.

Evoluţia ascen­den­tă a oraşu­lui Călăraşi va fi frân­tă în anul 1952, când prin reor­ga­ni­zarea ter­i­to­r­i­al-admin­is­tra­tivă se des­fi­inţează regiunea Ialomiţa şi oraşul pierde cal­i­tatea de reşed­inţă de judeţ (în perioa­da 1950–1952, a regiu­nii Ialomiţa). În perioa­da 1952–1968 oraşul va fi sediu al raionu­lui Călăraşi, regiunea Bucureşti, din anul 1956 devenind oraş de sub­or­donare region­ală.

Lovi­tu­ra de graţie o va pri­mi oraşul nos­tru în anul 1968, când reşed­inţa reîn­fi­inţat­u­lui judeţ Ialomiţa nu se sta­bileşte la Călăraşi, de partea căruia erau toate argu­mentele, ci într-un târ­guşor mic şi pră­fuit, numit Slobozia.

Chiar dacă în anul 1981 s‑a încer­cat o reparaţie morală, înfi­inţân­du-se judeţul Călăraşi (o creaţie abstrac­tă, care nu are prece­dent în isto­ria României) cu reşed­inţa în oraşul Călăraşi, ceea ce a pier­dut oraşul în perioa­da 1952–1968, dar cu deose­bire în cei 13 ani în care toate investiţi­ile au mers la reşed­inţa judeţu­lui –Slobozia -, creaţie a epocii Ceauşes­cu, nu a mai putut fi recu­per­at. Sin­gu­rul lucru pe care oraşul nos­tru nu l‑a putut pierde a fost isto­ria sa, pe cât de zbu­ci­u­mată, pe atât de fru­moasă şi impre­sio­n­an­tă.

Din păcate, ziua de 18 aprilie 1833, care ală­turi de 2 iunie 1731 când se mută de la Stel­ni­ca la Lichireşti, târ­gul orga­ni­zat de mănă­stirea Colţea (bâl­ci­ul de astăzi) şi 24 sep­tem­brie 1852, când dom­n­i­torul Bar­bu Ştir­bei vine la Călăraşi şi aduce cu el hrisovul cu nr. 9 prin care oraşul deve­nea liber, reprez­in­tă trei momente prin­ci­pale din isto­ria oraşu­lui nos­tru, nu se bucură de atenţia cuven­ită din partea autorităţilor locale, puţi­ni fiind călărăşenii care ştiu cât de impor­tan­tă a fost această zi pen­tru evoluţia ulte­rioară a aşezării.

Dacă mehed­inţenii, a căror reşed­inţă, oraşul Dro­be­ta Tur­nu Sev­erin este tot opera unui ordin al generu­lui Pavel Kise­l­eff, din 22 aprilie 1833 (până atun­ci reşed­inţa judeţu­lui era la Cerneţi) au trans­for­mat această zi în cea mai impor­tan­tă zi din isto­ria oraşu­lui, alegând ca patron pe Sf. Gheroghe şi timp de cîte­va zile des­făşoară în fiecare an, în această perioadă, Zilele municip­i­u­lui, la noi puţi­ni au fost anii când 18 aprilie s‑a bucu­rat de atenţia cuven­ită unei aseme­nea zile: 1933 când s‑a ser­bat cen­te­narul oraşu­lui, chiar dacă cu întârziere, în sep­tem­brie; 1993 şi 2003, când Primăria şi Pre­fec­tura au orga­ni­zat man­i­festări de săr­bă­torire a aces­tei zile şi 2008 când Pre­fec­tura a orga­ni­zat o amplă man­i­festare cu invi­taţi de onoare, mar­când cei 175 de ani de exis­tenţă insti­tuţion­ală.

Se pare că în 2013, altele sunt pri­or­ităţile pen­tru insti­tuţii care nu ar fi exi­s­tat la Călăraşi fără 18 aprilie 1833: Pre­fec­tura, Con­sil­i­ul Judeţean, Tri­bunalul, Pro­toieria şi de ce nu Primăria, ca şi multe alte insti­tuţii judeţene, ast­fel că cei 180 de ani vor trece aşa cum trec şi alte momente impor­tante din isto­ria uitată a oraşu­lui, fără a se bucu­ra de atenţia cuven­ită din partea autorităţilor.

Anna-Maria Gonciu