1887–1888 se ridică clădirea Spitalului Județean

 Despre exis­tenţa unui spi­tal la Călăraşi, cea mai veche infor­maţie datează din anul 1828, când con­form dr. Pom­pei Gh. Samar­i­an, print­re chel­tu­ielile judeţu­lui se pre­văzuse suma de 430 lei, “i pac la mere­tul Spi­talu­lui ot Călăraşi”.

Că la Călăraşi exista un spi­tal civ­il, rezultă şi dintr‑o listă de socoteli din anul 1829, în care se menţionează despre: “Socoteala pieilor 8796,60 lei de la spi­talul ot Călăraşi, după socoteala şătraru­lui Panait, îngri­ji­torul spi­talu­lui, de la vitele ce s‑au cumpărat şi s‑au dat în tre­buinţele bol­nav­ilor, care bani s‑au poprit de însuşi în chel­tu­ielile spiţer­ilor de aco­lo”.

Din ace­laşi an avem ates­tată şi exis­tenţa primu­lui medic la Călăraşi, un Patrice sau Patrichie, “doc­tor urban din târ­gul Călăraşi”.

Infor­maţii deosebite despre spi­talul din Călăraşi şi locaţi­ile în care aces­ta a funcţion­at, ne oferă dr. Samar­i­an în a sa lucrare “Isto­ria spi­talu­lui din Călăraşi şi a des­voltărei Ser­vi­ci­u­lui san­i­tar al oraşu­lui şi jud. Ialomiţa de la 1852 până la 1917”.

De la dr. Samar­i­an aflăm că înte­mei­etorul spi­talelor de prin cap­i­talele de judeţ, este dom­n­i­torul care a elib­er­at oraşul, Bar­bu Ştir­bei care după ce a ven­it la dom­nie, în iunie 1849, văzând că bolile vener­ice i‑au amploare, a relu­at ideia Sfat­u­lui Admin­is­tra­tiv de la 21 august 1843, adică înfi­inţarea spi­talelor vener­ice şi a început o lup­tă aprigă împotri­va aces­tei boli. La 21 august 1843, Sfat­ul Admin­is­tra­tiv al Ţării Româneşti printr-un jur­nal cerea înfi­inţarea de spi­tale vener­ice în toate “Oraşele căpitănie ale judeţelor şi unde nu sânt întocmite spi­taluri şi se va închiria o casă, care nu poate cov­ârşi lei una mie pe an, se vor mai chel­tui odată pen­tru tot­deau­na alţi lei 900 pen­tru cumpărarea a 19 paturi cu ale lor aşter­nu­turi, iar drept chel­tu­ieli  ordinare se va socoti câte un leu pe zi de fiecare bol­nav”.

Ca şi cele­lalte insti­tuţii judeţene, una din prin­ci­palele prob­leme cu care s‑a con­frun­tat spi­talul a fost aceea a localu­lui. Aşa se face că neavând local pro­priu, spi­talul vener­ic înfi­inţat chiar în anul eliberării oraşu­lui – 1852 -, a fost insta­lat în vechea cazarmă a cav­a­leriei, care se afla pe locul unde este astăzi Gim­naz­i­ul “Car­ol I”. Se fac reparaţi­ile cuven­ite şi se aran­jează 2 camere pen­tru bol­navi, una pen­tru fel­cer, iar pen­tru rân­daş şi bucătăreasă “se va adău­ga câte un pat la fiecare din amân­două odăile bol­nav­ilor, nefi­ind pati­ma lor molip­si­toare a nu putea îngri­ji­torul respec­tiv locui împre­ună cu dânşii”. Tot aici se aran­jează o cameră pen­tru bol­navii arestaţi, pen­tru care până atun­ci se plătea chirie la una din chili­ile din jurul bis­ericii cat­e­drale Sf. Nico­lae.

Odată cu înfi­inţarea spi­talu­lui, Comite­tul caran­ti­nelor a apro­bat şi deschiderea  unei far­ma­cii în local­i­tate, de către Fred­er­ic Gau­di, „om sărac, căruia, ca să‑l încu­ra­jeze, câr­muitorul Lenş, i‑a dăruit odată pen­tru tot­deau­na, din casa comunei, o sumă de 1575 lei, aju­tor pen­tru deschiderea far­ma­ciei”.

Atun­ci când la 24 sep­tem­brie 1852, Bar­bu Şir­bei a ven­it la Călăraşi aducând hrisovul de elib­er­are, dr. Samar­i­an scrie că: “Este neîn­doios că, cu acest prilej, Dom­n­i­torul va fi viz­itat şi spi­talul; în socotelile chel­tu­ielilor ocazion­ate de această viz­ită, găsim chiar suma de 157 lei, chel­tu­ieli la spi­talul vener­ic. Impre­sia ce va fi avut Dom­n­i­torul despre spi­tal, n‑o putem şti, dar, ceva mai târz­iu, în decem­brie, inspec­torul gen­er­al Mavru, comu­nică Câr­muirei că, Măria Sa Dom­n­i­torul, văzând rapoartele spi­talurilor vener­ice, print­re care şi cel din Ialomiţa, supărân­du-se a dat urmă­toarea înaltă rezoluţie: „N‑a luat în serios tre­a­ba de mare impor­tanţă a spi­talu­lui; tre­buie aces­te Câr­muiri che­mate la îndeplinirea înda­torir­ilor”.

Tot cu acest prilej, aşa cum am mai amintit, câr­muitorul judeţu­lui, „căpi­tan­ul Iorgu Fil­ip Lenş, a cumpărat trei locuri în val­oare totală de 3075 lei, pe care le‑a dăruit, unul pen­tru spi­tal…”, pe care se va clă­di, însă mult mai târz­iu, clădi­rea spi­talu­lui.

În tim­pul războiu­lui Crimeii, în anul 1853, spi­talul a fost închis şi localul ocu­pat de ruşi. Redeschis la 9 mar­tie 1854, a funcţion­at până la 21 iulie, când au intrat turcii în oraş. Se redeschide la 1 octombrie 1854 şi se instalează în case­le lui Ior­dache Piteştean­ul, din acel moment funcţionând fără ca fir­ul exis­tenţei sale să mai fie între­rupt. Un an mai târz­iu spi­talul funcţiona în case­le lui Petre Stă­nes­cu, cel care va ajunge în 1862 primul preşed­inte al munic­i­pal­ităţii urbei Ştir­bei, aces­ta plângân­du-se că i se ruinează casa. De fapt spi­talul nu va rămâne mult timp în case­le aces­tu­ia deoarece le va închiria căpi­tan­u­lui Bag­dat, viitor pre­fect, iar spi­talul se va muta în case­le pitaru­lui Scar­lat Perieţeanu, cu o chirie de 420 de lei pe an.

Autorităţile Încer­când să rezolve prob­le­ma localu­lui pen­tru spi­tal, autorităţile au ales pavil­ionul din clădi­rea carantinei,ce servea per­son­alu­lui caran­ti­nesc. Dar pen­tru că erau neceare ame­na­jări, a fost închiri­at  un local provi­zo­riu, casa lui Anghel Kokopol. O fur­tună groaznică ce a avut loc în primele zile ale lunii august 1856, dărâmă casa lui Kokopol, iar autorităţile sunt oblig­ate să mute spi­talul în clădi­rea caran­ti­nei, aco­lo unde avea să stea vreme de 30 de ani, până la începutul anu­lui 1888, când se va muta în localul pro­priu. Aici spaţi­ul era larg, inspec­torul Var­tia­di – revi­zorul dis­trict­ual al despărţirii I‑a -, aflat într‑o inspecţie, scri­ind că: „Acest edi­fi­ciu se com­pune din 13 încăperi, 7 spre Dunăre şi 6 spre oraş; din cele 7 din­tâi am des­ti­nat salonul din mijloc şi o odaie mare din dreap­ta pen­tru băr­baţi; o odaie mare în stân­ga salonu­lui şi o alta mai mică lângă dân­sa, pen­tru femei. În oda­ia băr­baţilor încap 8 şi 9 paturi, au antre şi reti­radă deosebită. Aseme­nea şi pen­tru femei, încap 6 – 7 paturi, cu reti­radă deosebită. Aşa dar, după împre­jurări, înmulţin­du-se bol­navii diferitelor sexe, se pot adău­ga câte unul sau două paturi, la o parte sau la alta. Am numit două odăi, tot în ace­laşi rând, la dreap­ta, pen­tru locuinţa doc­toru­lui, şi una la stân­ga drept rez­ervă pen­tru bolile lipi­cioase, fie acute sau cron­ice. În rân­dul despre oraş, am ales două încăperi, care au fost mai mari, una în dreap­ta şi alta în stân­ga în tin­da antrelei, pen­tru bol­navii ostaşi, unde încap 15 până la 16 paturi. Tot în ace­laşi rând am des­ti­nat o odaie pen­tru zestrea spi­talu­lui, alta pen­tru arhi­va caran­ti­nei, una pen­tru baia bol­nav­ilor şi una rămâne pen­tru canţi­le­ria spi­talu­lui”.

Odată cu mutarea în clădi­rea caran­ti­nei, se schim­bă şi den­u­mirea spi­talu­lui, din spi­tal vener­ic în spi­tal judeţean, con­form ofisu­lui nr. 75 din 27 august 1856, dat de caimacan­ul Alexan­dru Ghi­ca.

Prob­le­ma localu­lui avea să fie rezol­vată în anul 1887, „an de doliu dar şi an de înoire pen­tru spi­talul din călăraşi. An de doliu, pen­tru că în noaptea de 21 spre 22 aprilie, la ora unu şi un sfert, a murit cel care aproape un sfert de sec­ol a con­dus acest spi­tal, Doc­torul Iulius Abeles.

A ven­it în Călăraşi pen­tru întâia oară la 1 aprilie 1862 şi a stat până la 1 ian­uar­ie 1863. După un popas la Sev­erin, Abeles se reîn­toarce la 1 aprilie 1865 şi con­duce acest spi­tal până la moartea lui, la 22 aprilie 1887. În însăşi viaţa aces­tui om se rezumă toată evoluţia aces­tui spi­tal, de la cocia­ba în care funcţiona în 1862, la spi­talul măreţ a cărui pia­tră fun­damern­tală avea să se pue la trei luni după moartea lui Abeles…

An de înoire, pen­tru că la 23 iulie 1887, se pune pia­tra fun­da­men­tală a clădi­rei spi­talu­lui…”, în care călărăşenii şi locuitorii judeţu­lui îşi vor cău­ta sănă­tatea vreme de aproape 90 de ani.

La temelia noii con­strucţii, ridi­cată pe un teren cu o suprafaţă de 4.800 mp, donat de fos­tul pre­fect Iorgu Fil­ip Lenş, acum pro­pri­etate a oraşu­lui, des­ti­nat pen­tru grăd­ină pub­lică, dar cedat la 15 mai 1886 pen­tru con­stru­irea spi­talu­lui, aşa cum era obi­cieul, a fost aşezat un doc­u­ment cu urmă­torul conţin­ut:

“Româ­nia

(Mar­ca ţării)

Astăzi, la 23 iulie 1887, al douăze­ci şi unulea an al dom­niei şi al şapte­lea an al proclamărei Majestăţei Sale Car­ol I de Rege al Românilor şi Majes­tatea Sa Regi­na Elis­a­be­ta, s‑a pus pri­ma pia­tră fun­da­men­tală a aces­tui edi­fi­ciu de spi­tal judeţean în oraşul Călăraşi, de către d‑l preşed­inte al Comite­tu­lui per­ma­nent, Atanase Stoianes­cu, fiind pe scaunul met­ro­pol­i­tan Înalt Prea Sfinţia Sa Mit­ro­pol­i­t­ul Pri­mat Iosef Ghe­o­rghean, preşed­inte al Con­sil­i­u­lui de Miniştri d‑l I.C. Bră­tianu, min­istru de finanţe d‑l C. Nacu, min­istru de război d‑l gen­er­al A. Anghe­les­cu, min­istru de interne d‑l Radu Mihai, min­istru de externe d‑l Mihai Fer­echide, min­istru de justiţie d‑l Eugen Stătes­cu„ min­istrul com­erţu­lui, agri­cul­turii şi lucrărilor pub­lice d‑l V. Ghe­o­rghi­an şi min­istru de instrucţi­une pub­lică d‑l Dim­itrie Sturza, Direc­tor gen­er­al al ser­vicu­lui san­i­tar d‑l Dr. Dim­itrie Sergiu, pre­fect al judeţu­lui d‑l Elie G. Pro­topopes­cu, com­man­dant al reg­i­men­tu­lui 23 de dorobanţi Ialomiţa, d‑l locote­nent-colonel Grig­ore Dim­itres­cu.

Acest spi­tal s‑a clădit cu fon­durile dis­tric­tu­lui Ialomiţa, fiind preşed­inte al Con­sil­i­u­lui judeţean d‑l colonel Con­stan­tin Fil­i­tis, preşed­inte al Comite­tu­lui per­ma­nent d‑l Atanase Stoianes­cu şi mem­brii comite­tu­lui per­ma­nent, dom­nii: Al. C. Doic­es­cu şi Con­stan­tin Ciochină, iar mem­brii Con­sil­i­u­lui gen­er­al d‑nii: Nae Pribegeanu, Ioan Vlă­doianu, Ion Mihăiles­cu, Hagi Ghe­o­rghe, Hagi Tănase, Ghiţă Dobri­nes­cu, Con­st. Jipes­cu, Nico­lae Popes­cu, Miha­lache Ghe­o­rgh­es­cu, Ian­cu Ghe­o­rghiu, Atanase Petres­cu, Vasile Ghim­peţeanu, Ghe­o­rghe C. Ghe­o­rghiu, Ghiţă Dumitres­cu, Alex. Fochide, Dobre Iones­cu, Panait Şer­bă­nes­cu, Costache Nico­les­cu, Dim­itrie Petres­cu şi Ghe­o­rghe Frun­zes­cu.

Medic pri­mar al judeţu­lui d‑l doc­tor Petre Degerăţeanu, Pri­mar al oraşu­lui d‑l Petra­che Petres­cu, sec­re­tar al Con­sil­i­u­lui gen­er­al şi comite­tu­lui per­ma­nent d‑l Nicu Răd­ules­cu, ingin­er dirig­inte al con­strucţi­unei d‑l căpi­tan Grig­ore Palade, inginerul judeţu­lui arhi­tect d‑l Ioan Soco­les­cu, ingin­er con­struc­tor d‑l G. Ciconi”.

Odată cu actul respec­tiv, în temelie s‑au depus şi dec­o­raţi­ile Vir­tutea mil­i­tară şi Crucea “Tre­cerea Dunării”, aparţinând căpi­tan­u­lui Cosâmbes­cu.

Con­strucţia com­pusă din­tr-un corp prin­ci­pal cu două aripi, în for­ma literei H, două pavil­ioane mici pen­tru boli con­ta­gioase, un pavil­ion pen­tru alien­aţi, un pavil­ion pen­tru bucătărie, cazan­ul băilor şi etu­va şi un cas­tel pen­tru apă, a costat 142.700 lei. În anul 1893 s‑a mai con­stru­it o spălă­to­rie şi o mag­a­zie, în val­oare de 6.466 lei, iar în 1898 s‑a con­stru­it pavil­ionul pen­tru con­sul­taţii gra­tu­ite, care va deveni mai târz­iu locuinţa medicu­lui şi a costat 12.866 lei, iar pen­tru elec­troter­apie şi elec­tro­di­ag­nos­tic s‑a con­stru­it un pavil­ion nou în anul 1931.

Prof. Nico­lae Țiri­pan

Arhivele Naţionale Călăraşi

Anna-Maria Gonciu